Partea întâi: după tradare
Ehe, trădatul ăsta nu e așa de simplu cum crede lumea…
În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegeri, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.
În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se încearcă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.
Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat.
Abia în 2004 se formează celebra Alianță DA. Chiar și atunci, cele două partide pășesc cu grijă. La alegerile locale, în ciuda presiunilor GDS (și în special ale Alinei Mungiu), PNL și PD candidează separat, abia pentru alegerile parlamentare și locale candidând împreună.
Să considerăm că alianța PNL-PD apare, de facto, în 1998, odată cu guvernul Radu Vasile. Între apariția informală și formalizarea alianței trec șase ani și două rânduri de alegeri.
După ce câștigă puterea Alianța se destramă. În 2007 premierul Tăriceanu rupe de facto alianța cu PD și se sprijină în Parlament pe PSD. În 2008 se dovedește că prețul trădării a fost mic pentru premier. Însă aici vorbim și de noroc: o parte din măsurile populiste forțate de PSD în Parlament s-au contabilizat în voturi către partidul de guvernare, PNL.
După răcirea relațiilor dintre PSD și PNL în timpul primului guvern Boc, ele se refac odată cu proiectul Iohannis în 2009. Deși proiectul este un mare succes de PR, alianța PSD-PNL tot nu este total acceptabilă în ochii publicului. La alegerile din 2009, la doi ani după ruptura finală dintre PNL și PDL, liberalii și social-democrații sunt dureros incapabili să-și unească voturile într-o coaliție prezidențială eficientă. Nu contează aici că Mircea Geoană a pierdut, ci cât de dezastruoasă a fost sinergia celor două partide între tururi.
Abia la începutul lui 2011 se formează USL, și abia în 2012 USL câștigă alegerile. Adică la trei ani de la proiectul Johannis și la 5 ani de la ruptura PNL-PD. De la ruptura Alianței DA trec tot două rânduri de alegeri majore: parlamentare în 2008, prezidențiale în 2009.
*
Trădarea se plătește. Sau cel puțin aparența trădării, căci nu discut în acest articol chestiuni de etică. Și cu cât aparența este gestionată mai slab sau timpul până în alegeri este mai scurt, cu atât prețul este mai mare. Contează și timpul istoric: în secolul acesta se trădează, parcă, mai ușor decât în secolul trecut.
În următorul articol vom vedea că există inclusiv un timp al trădării, și că acest timp depinde de mărimea relativă a partidului.
Andrei Tiut
